Privesc Isus, la tot ce mă-nconjoară,
La tot ce ai creat, atât de minunat...
În nopți târzii, privesc în sus, spre astre,
Și mă cuprinde-un dor, de Chipu-Ți minunat!

Privesc apoi, dis de dimineață,
La soarele ce-apare, pe boltă, maiestos,
Iar lumina și căldura-i minunată,
Cheamă la trezire, prin glasul Tău frumos!

Dumnezeirea Ta, se vede și în plante,
Care din pământul umed se hrănesc,
Și purtând amprenta Mâinii Tale,
După soiul lor, răsar, cresc și rodesc!

Până și copacu-nalt și falnic,
Poartă în el, măreția Ta,
Către lumină, către ceruri se-nalță,
Vestind slava, gloria și mărirea Ta!

Ascult adesea glasul lin de păsări,
Privesc la ele, cum se-nalță sus,
Și cântă-n înălțimi, atât de vesel,
De parcă Te-ar zări, dragul meu Isus!

Și tot ce are viață, în mări și-n oceane,
Delfinul și balena, homarul spinos,
Stelele de mare, și peștele-soare,
Prin existența lor, te măresc, Hristos!

Și Te zăresc în muguri, cât și-n orice floare...
Mă copleșește-adesea, aspectul lor frumos,
Iar parfumul fin, pe care-l emană,
Mă face să exclam: „Ești Cel mai frumos!”

Culorile pe care, le pictezi Maestre,
Îmi vorbesc de-un Dumnezeu ingenios,
Iar trilul din crâng și foșnetul de frunze,
Îmi spun că Tu ești Sfânt, și ești minuțios!

Cascadele... și zumzetul de ape,
Colinele... și văile adânci,
Fluviile... și marea, și-oceanul,
Prăpăstiile abrupte, munți înalți și stânci,

Stelele și luna, soarele, furtuna,
Sunt întruchiparea Cuvântului rostit,
Căci Tu ai vrut-Maestre, Tu ai spus „Să fie”,
Și voia Ta cea bună, prin ele, s-a-mplinit!

Toate-ascultă Doamne, de a-Ta poruncă,
De la răsărit și până la apus...
Căci Tu ești Dumnezeu, Începutu-n toate,
Și toate au un rol, după cum ai spus!

Iar omul, cununa creațiunii,
Ar vrea să pătrundă tainele cerești,
Dar Tu vei fi în veci Stăpânitorul,
Și Tu îngădui Doamne, atâta cât voiești!

Și ce bine-ar fi, ca el să își dea seama,
Că are valoare, doar prin Tatăl Său,
Și să-și întoarcă, privirea către Tine,
Scump și Preînalte, Mare Dumnezeu!

Tu ai vrut, ca el să stăpânească,
Cu înțelepciune, peste tot ce a primit,
Dar el, nesocotind chemarea cerească,
Multe comori, a distrus și a năruit!

Mulți, au plecat din „casa părintească”,
Ca să risipească ceea ce-au primit...
Și unii, nici nu vor, să se-ntoarcă-acasă,
La Cel ce i-a creat, și Cel ce i-a iubit!

Tezește-te, trezește-te amice,
Căci fără Dumnezeu, totul va fi scrum!
Întoarce-te, întoarce-te acasă,
De mai cunoști, care-i acel drum!

De mai cunoști, care-i potecuța,
Pe care-ai putea să-ajungi acas’,
Întoarce-te, Te-așteaptă-al tău Părinte,
Până-n ultimul moment, secundă, ceas!

Dar dacă-ntârzii, sau nu te vei întoarce,
Ușa de la tindă, se va încuia! ...
Și-amar vei plânge, cu bocete și lacrimi,
Dar, afară vei rămâne... pururea!